„Viaţa Elfilor” - ca tu să îmbrăţişezi copilul din tine

Pe Muriel Barbery o cunoaştem de la Eleganţa Ariciului, un roman tandru, o grozavă fabulă filozofică. Dacă acolo scrierea era plină de realism, aici ne vom abona la o lume ireală care se împleteşte cu coordonatele temporale ale oamenilor. Scrierea este la persoana a treia, vom întâlni metafore şi multe simboluri, limbajul este accesibil. 

Acest roman poate interesa, cred, o categorie de cititori (mai ales nostalgici) aflaţi într-un stadiu mai degrabă de funcţionare decât de trăire. Autoarea a construit Viaţa Elfilor cu nenumărate chipuri, note muzicale şi arome ca formulare izbutită: ca tu să îmbrăţişezi copilul din tine.

La lepre e il cinghiale vegliano su di voi/Quando camminate sotto gli alberi/I vostri padri attraversano il ponte per abbraciarvi/Quando dormite

Iepurele şi mistreţul veghează asupra voastră când păşiţi pe sub copaci/ taţii voştri traversează puntea pentru a vă săruta atunci când dormiţi.

Acesta e un poem italian ce apare ca laitmotiv în romanul nostru şi face ca orice pragmatic să trăsară şi să-şi declare convingerile nule. Poezia urmăreşte în pararel vieţile a două fete rătăcite şi le leagă pentru a parcurge împreună acelaşi drum magic.Apare în revelaţiile amândurora, însă mai târziu vom afla cu ce scop.

Micuța Maria locuiește într-un sat retras din Franța. Clara, cealaltă micuță, a crescut la Abruzzo, în Italia, și datorită harului pentru muzică ajunge la Roma. Ce au ele în comun? O legătură secretă: lumea elfilor, guvernată de artă și mister. Dar amenințarea vine tocmai de la un elf sătul de existența umană. Cum îl vor convinge că oamenii merită salvați și protejați?

Maria, un copil abandonat pe pragul unei ferme unde Dumnezeu face casă bună cu roadele pământului, are un alt fel de farmec decât cel întâlnit la copiii cu care viaţa se arată mai îngăduitoare. Reuşeşte să dezvolte o anumită relaţie cu natura, dar şi cu animalele, cu care va comunica.

Și ce fire! Mereu gata s-o ia la fugă peste câmp, să se arunce în iarbă și de-acolo să privească cerul întins, să treacă în picioarele goale prin pârâie, chiar şi iarna, căutând răcoarea sau muşcătura lor înghețată, şi să le povestească tuturor, sfătoasă ca un protopop, peripețiile mari şi mărunte ale zilelor petrecute pe-afară.

...se lasă adesea în seama înţelepciunii străbune, care zice că natura te apară de rău dacă ai inima curată.

Micuţa Clara semănă ciudat de mult cu Maria, aceasta împărtăşindu-i dragostea pentru natură şi nu numai. Însă, ea se va forma ca pianistă, având o deosebită afinitate pentru notele muzicale. Vom afla că micuţa Clara nu a învăţat niciodată să cânte la pian. Totul porneşte instinctiv, asemeni relaţiei pe care o are Maria cu animalele. Cele două planuri, viaţa Mariei şi cea a Clarei, se vor întrepătrunde datorită notelor muzicale şi a poemului italian. Fiecare va începe să aibă viziuni cu întâmplările din viața celeilalte.

Mai târziu vom cunoaşte Consiliul Elfic Restrâns şi legătura acestuia cu fetele. Vom vedea împreună că viaţa lor devine o pistă amenajată pentru lansarea unui război între elfi.

Cine va câştiga? Cine sunt, de fapt, micuţele abandonate?