Experimentul „Fluturi”

Mă știți, sunt librar. Citiți regulat Jurnalul de librar de pe Serial Readers, acolo unde mai scriu și câte o recenzie atunci când nu povestesc despre detaliile vieții dintr-o librărie. Ei, tocmai locul de muncă m-a făcut să încep să citesc o carte care era pe primul loc pe lista cu „niciodată” - da, funcționez și pe bază de prejudecăți uneori - și anume Fluturi de Irina Binder. Pentru că toată lumea se isterizează cumplit pentru apariția celui de-al treilea volum, iar eu am răspuns de câte 200 de ori pe zi în ultima săptămână la întrebarea „aveți Fluturi?”.

foto: Anna Antal

Scopul era să citesc doar câteva pagini. M-am oprit atunci, părerea pe care mi-o formasem justifica într-un fel prejudecata. Puteam la fel de bine să mă bazez pe intuiție și să îmi ascult prejudecățile, nu ar fi existat vreo pierdere pentru mine; evident, nu m-a îmbogățit în vreun fel cititul de Fluturi. Așa că am continuat și m-am oprit la jumătatea celui de-al doilea volum, cred că-mi pot exprima o părere pertinentă și după ce am citit (doar?) atât.

Am făcut mișto de mine și de carte cât timp am citit-o, știe tot Facebook-ul că sunt sado-maso din pricina asta. M-am și pozat cu cartea, tot în bătaie de joc, așa că sunt, cu certitudine, un om cam rău.

Un om căruia nu i-a plăcut „noua” revelație literară - deși primul volum a apărut acum vreo 4-5 ani, iar un Cărtărescu sau Liiceanu se uită mai repede de-atât. Un om care a detestat Fluturi, care a fost cuprins de greață involuntar citind fraze proaste, ilogice, cu greșeli de exprimare, cu goluri logice, cu o intrigă telenovelistă care oricum cam lipsește în primul volum, iar în al doilea se duce înspre niște zone despre care autoarea auzise, dar pe care n-a știut cum să le transforme în ce i-ar fi servit pentru a-și împlini scopul.

Ideea în sine nu este rea, dar modul în care este scrisă nici măcar nu lasă de dorit - asta în sensul că ți-a ajuns, nici măcar nu ți-ai dori să fie vreodată altfel, acesta e maximum posibil de Fluturi pe care îl poți digera, dacă poți.

Deși câteva lucruri tot se întâmplă, personajele parcă înoată în gelatină - le vedem, dar nu prea, personalitatea le e schițată cu aceleași 3 vorbe peste tot. Nu putem vorbi de consistență, nici a personajelor, nici a narațiunii. Nu-ți face vreun bine magic cartea asta, așa cum promite coperta a IV-a de la fiecare volum, dar nici un rău major, deși te banalizează și „casnicizează” la un anume nivel, irecuperabil (cred eu).

Am ajuns să stau îmbrăcată-n „trenig” gri și cu tricou lălâi, fără sutien, cu pletele în curentul din casă - asta în timp ce personaja-naratoare făcea dragoste emoționantă pe petale de trandafir alb, tăt mereu îmbrăcată numai în mătase și dantelă. Asta chiar dacă insistă cât de săracă era ea și cum bogăția sufletului era mai importantă... atunci când umbla cu mii de dolari în geantă, gata de dăruit vreunei mame sărace. She had to make a point, nu?

La un moment dat am vrut să ignor virgulele în exces sau șirul ilogic al evenimentelor, dar asta nu s-a putut și pace. Când vrei să citești ceva, te aștepți ca respectiva carte (/ziar/revistă/fițuică) să fii dat pe spate, răsucit, plesnit peste ochi, ridicat și coborât și multe altele. Dacă citești doar pentru a trece timpul și a vedea cum altele stau în tradafiri în timp ce tu îți mai lași o zi părul nespălat, atunci vorbim despre două tipuri de citit diferite, fiecare cu scopul și cu mama lui.

Nici măcar efortul ăsta n-ar fi trebuit făcut, însă eu sunt o încăpățânată (=ambițioasă) și am vrut ca, atunci când mai întreabă un client entuziasmat „vaaai, ați citit Fluturi? E cea mai minunată carte”, să-i pot spune „da, și e îngrozitor de proastă”. Tocmai am avut această discuție cu cineva și mă simt, cumva, mai bine decât până acum.