Treceți la conținutul principal

Mărturisirea ca formă de izbăvire și acceptare - Yukio Mishima, „Confesiunile unei măști”


Chiar înainte de a mă apuca să citesc Confesiunile unei măști, vorbeam cu Anna, colega mea, despre faptul că până acum niciuna dintre noi nu a citit vreo carte din colecția Raftul Denisei despre care să poată spune că nu i-a plăcut în vreun fel, iar cartea lui Yukio Mishima mi-a întărit convingerea că raftul pe care îl are Denisa Comănescu la Humanitas Fiction este numai bun pentru pofta de citit care nu se potolește cu una, cu două... cărți.

foto: Anca Zaharia
De Confesiunile unei măști m-am apucat pentru că un fost coleg mi-a tot vorbit despre ea în timpul facultății, deci acum m-am simțit cumva datoare să-i urmez sfatul de a o citi. Mulțumesc, Alex, să trăiești și să-mi mai recomanzi!

Este o carte extrem de curajoasă, o confesiune a unui individ neînțeles care duce o luptă incredibilă pentru a se înțelege el pe sine în primul rând - iar asta se dovedește a fi cel mai dificil. 

Mishima descrie în mod absolut remarcabil și impecabil modul în care, în situația în care există afecțiune nemărginită pentru o persoană, individul tinde să se confunde atât de mult cu cel iubit încât îi împrumută gesturi, trăsături, dar și trăiri pe care le știe sau le crede a fi ale sufletului pereche. Cu alte cuvinte, persoana iubită devine un aler ego, o dublură a sinelui frământat de întrebări și nesiguranța specifică.

Confesiunile unei măști este un roman (auto)biografic care urmărește viața unui bărbat care descoperă, încă din primii ani de viață, că este atras de reprezentanți ai aceluiași sex - fascinația pe care o resimte îi provoacă episoade întregi de autoanaliză și introspecție care îl descoperă ca ființă în proprii ochi, dar și în ai celor din jur. 

Se pune sub lupă și face asta atât de poetic! Vede tragism în unele dintre cele mai banale situații și este atras de acesta, vede nenorocirea și tristețea și se autoinvită în compania lor, care îi aduce liniște și un sentiment de predestinare.


Beția convingerii că ai fi „mai avansat decât alții” se ajustează și devine modestia care îți spune că „la urma urmei, și eu sunt asemenea tuturor”, judecată falsă care prin extensie te duce la gândul că ești „asemeni tuturor din toate punctele de vedere” (extensie generată și susținută de partea încă ațipită), iar în final la concluzia impertinentă că „toți sunt la fel”, conștiința ca simplu instrument al confuziei acționând aici cu toată forța...

Iar autorul este în sine un personaj; am început să citesc despre el și sunt absorbită de toate detaliile care l-au făcut un rebel - vă invit și pe voi să-l descoperiți, să aflați de ce spun asta. Nu cred că greșesc prea tare când afirm - atât de prematur - că Yukio Mishima mi-a devenit autor preferat.

E un roman micuț și cu scris mare, complex și cu o ușoară formă de eseu, dar numai bun pentru vacanță, pe care vi-l recomand cu tot entuziasmul pricinuit de faptul că am mai găsit o carte bună care-mi place teribil de mult!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

„Cînd tatăl tău e mai în vârstă decît tine exact de două ori”, de Mihail Vakulovski

Să muriți de nervi că eu am citit toate cele 3 volume din ceea ce se poate numi seria  Tovarăși de cameră și voi nu! Glumesc, să nu moară nimeni, că ne trebuie oameni. Ca să aibă cine citi pe lumea asta tristă, neagră de jeg, murdară-n sufleți, desigur. Nu-i bai, că-n curând se lasă la apă și volumul al II-lea, dar și al III-lea, că acum se găsește numai rockman -ul 1 - și ăla destul de greu. Plec de la premisa că Tovarăși de cameră a fost citit de toată lumea. Sau măcar de multă lume. Astfel încât continuarea, Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decât tine exact de două ori (CDPL, 2015), e un must-read. Nu că vreau să zic că e mai bună decât prima parte... dar da, asta vreau să zic. Dacă prima mi-a plăcut mult,  a doua trebuie să beneficieze de ceva superlative ca să simt că am descris cum merita.

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu.  Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană , la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.