Mărturisirea ca formă de izbăvire și acceptare - Yukio Mishima, „Confesiunile unei măști”

Chiar înainte de a mă apuca să citesc Confesiunile unei măști, vorbeam cu Anna, colega mea, despre faptul că până acum niciuna dintre noi nu a citit vreo carte din colecția Raftul Denisei despre care să poată spune că nu i-a plăcut în vreun fel, iar cartea lui Yukio Mishima mi-a întărit convingerea că raftul pe care îl are Denisa Comănescu la Humanitas Fiction este numai bun pentru pofta de citit care nu se potolește cu una, cu două... cărți.

foto: Anca Zaharia

De Confesiunile unei măști m-am apucat pentru că un fost coleg mi-a tot vorbit despre ea în timpul facultății, deci acum m-am simțit cumva datoare să-i urmez sfatul de a o citi. Mulțumesc, Alex, să trăiești și să-mi mai recomanzi!

Este o carte extrem de curajoasă, o confesiune a unui individ neînțeles care duce o luptă incredibilă pentru a se înțelege el pe sine în primul rând - iar asta se dovedește a fi cel mai dificil. 

Mishima descrie în mod absolut remarcabil și impecabil modul în care, în situația în care există afecțiune nemărginită pentru o persoană, individul tinde să se confunde atât de mult cu cel iubit încât îi împrumută gesturi, trăsături, dar și trăiri pe care le știe sau le crede a fi ale sufletului pereche. Cu alte cuvinte, persoana iubită devine un aler ego, o dublură a sinelui frământat de întrebări și nesiguranța specifică.

Confesiunile unei măști este un roman (auto)biografic care urmărește viața unui bărbat care descoperă, încă din primii ani de viață, că este atras de reprezentanți ai aceluiași sex - fascinația pe care o resimte îi provoacă episoade întregi de autoanaliză și introspecție care îl descoperă ca ființă în proprii ochi, dar și în ai celor din jur. 

Se pune sub lupă și face asta atât de poetic! Vede tragism în unele dintre cele mai banale situații și este atras de acesta, vede nenorocirea și tristețea și se autoinvită în compania lor, care îi aduce liniște și un sentiment de predestinare.

Beția convingerii că ai fi „mai avansat decât alții” se ajustează și devine modestia care îți spune că „la urma urmei, și eu sunt asemenea tuturor”, judecată falsă care prin extensie te duce la gândul că ești „asemeni tuturor din toate punctele de vedere” (extensie generată și susținută de partea încă ațipită), iar în final la concluzia impertinentă că „toți sunt la fel”, conștiința ca simplu instrument al confuziei acționând aici cu toată forța...

Iar autorul este în sine un personaj; am început să citesc despre el și sunt absorbită de toate detaliile care l-au făcut un rebel - vă invit și pe voi să-l descoperiți, să aflați de ce spun asta. Nu cred că greșesc prea tare când afirm - atât de prematur - că Yukio Mishima mi-a devenit autor preferat.

E un roman micuț și cu scris mare, complex și cu o ușoară formă de eseu, dar numai bun pentru vacanță, pe care vi-l recomand cu tot entuziasmul pricinuit de faptul că am mai găsit o carte bună care-mi place teribil de mult!