Alegoria experienței literare profunde - Rui Zink, „Cititorul din peșteră”

Sunt convinsă, 100% convinsă că, dacă aș fi citit cartea asta în urmă cu câțiva ani, deloc nu mi-ar fi plăcut. Și sunt la fel de sigură că, dacă o voi citi peste încă vreo 10-20 de ani - că mai mult nu apuc eu să trăiesc - mi se va părea chiar mai inteligentă decât acum.

Explicația e simplă: cartea asta e despre cărți, citit, scriitori (mai puțin), cititori (mai mult), minunata experiență a cititului, a descoperirii ideilor, a dezvoltării capacității de a-ți imagina, de a transforma informația în imagini colorate și liniștitoare sau, dimpotrivă, care instigă. Iar experiența literară dobândită după zecile (oare sutele?) de cărți citite în ultimii ani este cea care m-a făcut să văd Cititorul din peșteră, măcar parțial, așa cum merită.

Cititorul din peșteră a apărut în 2008 la Humanitas Fiction, în colecția Cartea de pe noptieră. Ulterior a apărut ediția pe care am citit-o și eu, adică în colecția Raftul Denisei, după ce se reeditase, în 2010, cu niște adăugiri făcute de autor.

Am împrumutat, nu am cumpărat Cititorul din peșteră, așa că nu am putut să lipesc sticky notes peste tot pe unde am simțit nevoia (și taaare am mai simțit nevoia, sincer vă spun!), nu am putut sublinia tot ce îmi producea o mică revelație (deși sunt ferm împotriva subliniatului sau a oricărei forme de apreciere exagerată față de carte care îi produce acesteia daune ireparabile).

Totul e alegorie și aluzie aici, totul are cel puțin dublu, triplu sens, totul poate să însemne și complet altceva, iar faptul că tu înțelegi ceva anume nu spune chiar nimic despre autor sau despre carte, ci spune doar despre tine și despre pregătirea, instruirea ta în calitate de cititor, despre cunoștințele tale, despre cultura ta generală și literară.

Așadar, Cititorul din peșteră e un mic roman despre un fel de monstru - tare smart numit Anibalector - care stă într-o peșteră și citește, în vreme ce gustă și niște cărniță de om (de la cei veniți să-l captureze, că doar era monstru și stătea izolat și se umplea cu cultură, nu?). Copilul aiurit care ajunge să locuiască un timp în peștera lui Anibalector este și cel care va contribui la eliberarea „monstrului” din grădina zoologică în care ajunge să fie închis după ce este, în sfârșit, capturat.

Dar toate acestea nu sunt decât o scuză pentru ce vrea să povestească de fapt autorul: un motiv pentru a invoca infinitele avantaje ale cititului (de câteva ori descris și în comparație cu privitul emisiunilor tâmpite la televizorul care nu solicită nimic altceva decât disponibilitatea de a privi absent, în loc de a face să se întâmple ceva), de a diseca problematica statutului unui cititor, de a insera - subtil sau nu - referințe literare locale și universale.

Cred că mi-a plăcut atât de mult pentru că, înțelegând din perspectiva mea despre ce este vorba, am simțit că îmi e adresată cartea, că autorul vrea să-mi spună (și) mie ceva, ceva legat de cărțile pe care le citesc, de timpul pe care-l acord descoperirii de autori noi sau hyper-analizării celor care-mi sunt deja familiari.

Totuși (remarc cu groază) pe jos se află ceva foarte diferit de ceea ce ar fi de așteptat într-un sanctuar: sute, poate mii de oseminte. Tibii, clavicule, hârci. O mare de oase. Și cărți.

Cărți, cărți, cărți.

Oase și cărți, cărți și oase, oase, cărți, oase, cărți și iar cărți, răspândite pretutindeni. (pag. 39)

Oare nu e ăsta Raiul pentru un cititor antisocial, așa cum sunt eu?!