Vâscozitatea granițelor dintre irealități - „Fata de la Nord de ziuă”, Alexandru Voicescu

Fata de la Nord de ziuă este al doilea roman publicat de Alexandru Voicescu, cel care este și deținătorul editurii Herg Benet, la care au apărut ambele sale cărți. Malad în 2015, despre care am scris aici. Și Fata de la Nord de ziuă, apărută în 2016.

Fata de la Nord de ziuă este mult mai reader-friendly decât Malad la început, dar pe măsură ce te îndrepți spre final observi cum evenimentele se închid în jurul tău, explicațiile se lasă așteptate, suspansul crește, iar singura cale de scăpare este, speri tu, finalul care ar trebui să lămurească totul.

Acest al doilea roman semnat de Alexandru Voicescu nu face decât să confirme că autorul chiar scrie bine, scrie „altfel”, scrie neromânesc - are viziuni extrem de largi, care lasă loc de interpretări și reinterpretări, de dubii. Nu se explică prea mult, nu se justifică, scrie bine și atât, iar după ce îi iese cartea din tipar, cred eu, nu îl mai preocupă aceasta.

Romanul se concentrează, la un prim nivel de adresare-receptare, pe momentele ce urmează deciziei unui profesor francez de a se retrage în nordul Europei după moartea prematură a soției sale. Intră pe un tărâm misterios, magic și cu alte legi ale logicii după ce întâlnește o tânără elevă de la un liceu de modele care e cel puțin ciudat.

Ideea liceului mi-a plăcut foarte mult: efeminarea profesorilor, moda extravagantă idolatrizată, reprimarea sinelui, manipularea la care sunt supuse elevele „sine anima”, așa cum este și motto-ul liceului. Și tot ceea ce încearcă să ne convingă cartea, dacă încearcă cumva ceva, este că poate ar trebui să ne punem întrebări legate de concretețea a ceea ce știm, a ceea ce ne place să credem că știm, a realității în care ne învelim de fiecare dată când orice altceva nu mai are sens, uitând că și realitatea își are dușmanii ei, la fel ca obiectivitatea, de altfel.

Imparțialitatea din viața de zi cu zi poate că nici nu există. Oamenii pe care îi iubim poate că au existat dintotdeauna doar pentru noi. Lumea în care judecăm și ne spunem „carpe diem” ca pe o litanie cu rol de formulă magică poate că nu e decât o fațetă a existenței în ansamblu. 

Și poate că ceea ce trăim în fiecare clipă nu este decât o repetiție a ceva ce nu va avea loc vreodată și uneori o repetare a ceva ce nu se mai poate întâmpla deopotrivă. 


La finalul acestei cărți pot spune atât: nu mai am certitudini, e chiar periculos să deții adevăruri. Iar cine a trăit măcar o zi în realitatea asta banală și cotidiană a noastră poate să spună, sunt sigură, același lucru. Realitatea e deopotrivă ireal, incredibil și ambiguu, frustrant și amăgitor cu fiecare detaliu. Tot ce ne rămâne e vâscozitatea pe care o au granițele dintre irealitățile în care ne învârtim, pioni descentrați și naivi.