Treceți la conținutul principal

„În noapte”, puzzle-ul care anulează diferențele și secretele


Rezonez mult cu ce și cum scrie Murakami, așa că am mai scris despre: Pădurea norvegiană - aici, La sud de graniță, la vest de soare - aici și După cutremur - aici. Și am o slăbiciune pentru cărțile autorului care au apărut în colecția Top 10+ de la Polirom.

Așa cum bine spune și descrierea cărții În noapte, dincolo de orice altceva este vorba despre un puzzle. De personaje și de întâmplări, dacă mă întrebați pe mine. Un puzzle în care destinele n-au nici măcar un indiciu legat de povestea de ansamblu, fiecare personaj fiind nevoit să se mulțumească cu bucățelele pe care le primește rareori.


Frumusețea incontestabilă și avantajele pe care aceasta le aduce dispar în cazul modelului Eri Asai, iar modul în care aceasta se rupe de lume este unul neașteptat, surprinzător pentru mine, chiar știind că-l citesc pe Murakami. Mari, sora modelului absent din lumea asta, se află la extrema cealaltă: frumusețea a cam ocolit-o la naștere, revărsându-se numai asupra uneia dintre cele două fete ale familiei. În schimb, Mari se dezvoltă pe alte paliere, iar pentru mine ea e un personaj mult mai interesant decât Eri.

Acestea două sunt doar câteva dintre personajele pe care inițial nu înțelegi ce le leagă - dacă le leagă ceva. Ceilalți „eroi” ai cărții sunt orice, numai curajoși și de neînvins nu. Iar faptul că acțiunea se petrece noaptea, în acele ore în care nu mai știi bine ce e real și ce nu, estompează din diferențele dintre ei, dintre problemele lor - care sunt extrem de diferite și în esență aceleași, toate pornind de la euri suferinde, de la ego-uri rănite.

Ce mi-a plăcut este tocmai această iradiere a fiecăruia, o explozie a aurei personale sau dimpotrivă, o emanație subtilă, abia perceptibilă de raze ce-i înconjoară pe unii sau pe ceilalți. 

Și felul cum toate aceste raze, pe care mi le-am imaginat în culori diferite, în funcție de „purtători”, se îmbină și realizează aproape conștient că nu au nimic în comun sau că sunt făcute pentru a se completa, a se analiza și studia reciproc, pentru a da naștere altor vibrații pe care să le lase să plutească alături. Ca și cum În noapte ar fi mai mult despre energiile oamenilor și mai puțin despre ei.

Universul în care are loc acțiunea (sau ar fi mai potrivit să spunem „monoloagele” decât „acțiunea”?) pare să fie unul la limita dintre real și ireal, posibil și imposibil, unul proaspăt alcătuit, unul nou.


Nu lipsește umorul, în dozele acelea mici, subtile, caracteristice lui Haruki Murakami. Nu lipsesc dramatismul, tragismul, dar nici euforia aparent nejustificată și nesupunerea față de sus-menționatul destin, căruia nu știm dacă și-n ce măsură ne supunem fără a atrage ceea ce pretindem că ne displace.

Cel puțin în cazul Universului din În noapte, acesta pare să ofere fiecăruia mai mult decât ceea ce merită: ceea ce își dorește fiecare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

„Cînd tatăl tău e mai în vârstă decît tine exact de două ori”, de Mihail Vakulovski

Să muriți de nervi că eu am citit toate cele 3 volume din ceea ce se poate numi seria  Tovarăși de cameră și voi nu! Glumesc, să nu moară nimeni, că ne trebuie oameni. Ca să aibă cine citi pe lumea asta tristă, neagră de jeg, murdară-n sufleți, desigur. Nu-i bai, că-n curând se lasă la apă și volumul al II-lea, dar și al III-lea, că acum se găsește numai rockman -ul 1 - și ăla destul de greu. Plec de la premisa că Tovarăși de cameră a fost citit de toată lumea. Sau măcar de multă lume. Astfel încât continuarea, Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decât tine exact de două ori (CDPL, 2015), e un must-read. Nu că vreau să zic că e mai bună decât prima parte... dar da, asta vreau să zic. Dacă prima mi-a plăcut mult,  a doua trebuie să beneficieze de ceva superlative ca să simt că am descris cum merita.

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu.  Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană , la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.