Fantasticul din viețile noastre și raportarea la acesta - „Pădurea lui Joaquin Phoenix”, Celestin Cheran

Celestin Cheran este autorul cărții Memoriile Domnului Roșu, carte foarte bine primită de cititori și pe care încă n-am apucat să o citesc. Îmi doresc viață lungă, să apuc a citi tot ce e pe lista aia fără de sfârșit a mea.

Pădurea lui Joaquin Phoenix a apărut la editura Herg Benet în 2016, în colecția Cărțile Arven - colecția aceea cu paginile cărților ceva mai pufoase și mai „citibile” decât la restul.

Cartea are aproape 140 de pagini și 18 povestiri fantastice din care am putut să observ, în primul rând, cultura literară și cea muzicală a autorului. Mulți autori români folosesc referințe literare ori muzicale cu mulțumirea aceea de sine care e vizibilă în text și care mă deranjează. Aici totul vine natural și mi-a plăcut teribil să observ că autorul face cumva un pas în spate și își lasă opera să se descurce, cu toate cele bune și rele ale ei. Celestin Cheran nu strecoară justificări sau scuze - alt aspect rar întâlnit și pe care-l recunosc, cu atât mai mult, atunci când e (rar) prezent la unii scriitori.

Deși per ansamblu mi-a plăcut foarte mult, pe Goodreads.com i-am dat 4 stele. Era să mă simt ușor vinovată, aș fi zis că-i măcar de „foarte aproape de 5”, dar apoi mi-am amintit că 4 stele înseamnă ”really liked it”. Asta pentru că nu vreau să fac nedreptăți.

Dacă ar fi lipsit 2-3 povestiri (care mie nu mi-au plăcut, ba a căror prezență m-a cam enervat), ar fi fost 5 stele și nu mai aveam mustrări acum. 

Cele câteva texte care m-au „deranjat” sunt cele care au câte un paragraf ce s-ar traduce prin „vai de mine, tineretul din ziua de azi, trăitul online, selfie-urile și sentimentele superficiale” - când un personaj se duce în sfera asta, mă enervez. Pentru că sunt complet de acord, dar cum spunem asta fără să ne lamentăm într-o frază simplă pe care o auzim de 20 de ori pe zi? Dar asta e o chestiune de gust, mulți poate se bucură când văd că literatura le susține acest punct de vedere. Eu nu că nu-s de acord, dar îmi plesnește un ochi de nervi dacă mai citesc, văd sau aud asta.

Ce m-a cucerit la Pădurea lui Joaquin Phoenix? Aparenta simplitate. Faptul că a reușit să aducă maximum de suspans cu un nivel mic de informații. Toate personajele sunt simpatice, atrag și vrei să afli mai multe despre ele, au o doză de mister ce nu le taie din banalitatea care le face umane, credibile, interesante, life-like. 

Coperta e bine gândită, titlul la fel. Cele mai scurte dintre prozele din carte sunt și cele care mi-au plăcut cel mai mult. Pentru că e o artă, la proza scurtă, să știi cât și ce să oferi și mai ales când să te oprești.

„Cabina telefonică” sau „Nebunul care țipa” sunt printre primele pe care le-aș recomanda cuiva - deși... de ce să nu citești toată cartea? Are suspans, are mister, are combinația aceea incredibilă de fantastic și mundan, de personaje blazate, paranoice sau, dimpotrivă, extrem de sigure pe ele, are tristețe și revoltă și acel ceva al fantasticului care pe mine mă face să-mi doresc să trăiesc într-o astfel de lume. Sau, uneori, să mă întreb dacă nu chiar de domeniul fantasticului ține tot ceea ce trăiesc. 

Iar Celestin Cheran tocmai asta exploatează: varianta ca lumea să fie mai mult decât știm și altceva decât ne-am aștepta.

Citiți cartea și bucurați-vă de ea! Eu doar în antologiile Granta (sau mai degrabă în antologiile Fantasy & Horror și Inferno) am mai găsit această siguranță de sine a autorului contemporan, artist al cuvintelor și locuitor al unei lumi de visare, nu de vis.