Treceți la conținutul principal

Cea mai scumpă carte din lume - „De ce fierbe copilul în mămăligă”, Aglaja Veteranyi


Aglaja Veteranyi. De ce fierbe copilul în mămăligăApărută în 1999 în limba germană și tradusă la noi de Nora Iuga și apărută în 2002, respectiv reeditată în 2003, 2013 și 2016.
O carte cu un preț foarte mic și pe care foarte puțini și-ar permite să o cumpere dacă am trăi într-o lume în care valoarea cărții să fie direct proporțională cu prețul. Pentru mine, în această perioadă a vieții mele, De ce fierbe copilul în mămăligă este cea mai scumpă carte din lume.


La început este specificat că această carte este un roman. Dar cred că la fel de bine poate fi citită și ca poem, ca autobiografie în versuri, ca un „roman poetic” sau „poem romanesc”. Chiar poate fi orice vrei tu să fie.
Este un hibrid, de fapt, unul extraordinar și reușit, care nu poate provoca altceva decât uimire și admirație! Uite cât de bine i-a ieșit!


Naratoarea, o fetiță cu puțin peste 10 ani, rememorează fuga familiei din România, problemele cu care aceștia se confruntă în străinătate - unele dintre cele mai grave fiind „interne”: există riscul ca oricare alt român întâlnit acolo să fie securist, traiul prin camere de hotel nu ajută deloc la stabilitatea familiei de circari, încăierările dintre părinți și ulterioara despărțire induc constant în eroare pe cele două fiice și le reconfigurează periodic destinele.
Cumva, cartea în sine portretizează un circ grotesc în care personajele și situațiile se amestecă dizgrațios într-o stare ce seamănă a delir. Aspectul acesta de circ m-a dus cu gândul la American Horror Story, la cât de logic și totuși inuman poate fi un anume făgaș al vieții.


Dacă ar fi să îmi aleg citatul preferat, aș selecta toată cartea, de la un capăt la celălalt.
Dacă ar fi să mă nasc din nou și să aleg cine să fiu, aș opta fără ezitare pentru Aglaja - nu uit de ce spuneam acum un an aici, când apăruse Supunere.
Dacă ar fi să fiu o carte, aș vrea să fiu chiar cartea asta.
Și de nu se poate nimic din toate acestea, măcar copilul ce fierbe în mămăligă să fiu - aș ști de ce.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general. Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună ș...

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu.  Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană , la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.