Treceți la conținutul principal

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.

Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.

Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbească a regulilor societății din care personajele fac parte. La fel ca-n lumea reală, cea cu care ne îndreptăm acum spre nenorociri ce ne vor duce măreața civilizația înapoi în ceva ev timpuriu, supunerea și renunțarea la sine sunt cheile pentru rezistarea în fața celor puțini, dar puternici, care nu se dau în lături de la a folosi orice pentru a-și menține puterea. Fie cu prețul libertății, ba chiar al vieții celor mulți și slabi.

În Anomalii avem împletirea lumii oamenilor cu cea a monștrilor extra-tereștri, însă vreau să vă reamintesc, din nou fără a dori să mă bag în alte discuții, dar cumva inevitabil, că monștrii nu trebuie să fie neapărat extratereștri pentru a profita și a îngrădi drepturile și libertățile cetățenilor (aparent liberi și care trebuie să fie recunoscători ca niște câini pentru mărunțișurile care li se acordă, ca și cum ar primi niște cadouri).

Caracteristicile sunt clare, cel puțin la început: oamenii sunt buni, eminamente buni, iar oricine altcineva (aici extratereștri) sunt cu certitudine răi, de o răutate absolută, supremă. Însă acestea sunt aparențele, pentru că mereu există ființe care nu sunt ce par a fi și, mai ales, care nu sunt ceea ce se declară. Ba pare chiar că, cu cât sunt mai zgomotoși unii în a-și declara bunătatea și intențiile numai bune de decorat în vreun Rai, cu atât sunt mai meschini, făcând parte chiar din categoria sus-numită, de oameni a căror esență e în exclusivitate rea.


Dincolo de aceste sentimente conexe trezite, să vă spun concret că: e o carte pentru adolescenți, cu personaje adolescente care ajung în conflict cu adulții, care se aliază și se trădează, care câștigă sau pierd și care vor, mai mult decât orice, să fie la fel de obișnuiți, de banali ca restul tinerilor de seama lor. După un mare război tehnologic între cele trei mari puteri ale lumii, lumea așa cum o știm devine lumea din Anomalii, acolo unde un singur om deține puterea absolută și, mai grav, controlul asupra tuturor prin niște implanturi absolut malefice. Depinzând de acest lider maximo, toți cei aflați pe planetă sunt imobilizați, deciziile nu le mai aparțin, ei înșiși nu își mai aparțin și ajung să fie nimic mai mult decât niște unelte, uneori poate niște arme: pot muri, pot suferi dacă servesc unei cauze supreme. Ca un fel de partid unic ce taie și spânzură, am putea spune, fiindu-și scop în sine și fără vreo altă misiune decât aceea de a se auto-proteja, călcând la propriu pe munți nesfârșiți de cadavre. 

Anomalii m-a dus puțin cu gândul la Pecetea morții, la ce ar fi putut aceasta din urmă să fie dacă ar fi fost o carte bună. În schimb, recomand Anomalii, nu doar adolescenților, dar în special lor. Distopiile pot fi o bună metodă de predare a posibilităților, alternativelor, dar și a dezastrelor pe care regulile aspre privind libertățile individului le aduc. Întotdeauna.

Vă las pe voi să descoperiți cine sunt băieții răi și care sunt cei buni, cine și ce sunt Anomaliile, dar mai ales de ce sunt; ce relație există între Keeva, Sobek Vesely, Protectori și ce reprezintă Terțiarul. Apoi aștept cu interes să-mi spuneți dacă v-a plăcut cartea recomandată cu entuziasmul și pasiunea unui om care vede în fiecare proiect de lege anti-avort, de exemplu, motiv de înflăcărare până la paranoia.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general. Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună ș...

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu.  Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană , la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.