Îndurabile a apărut în 2017 la editura Herg Benet, în colecția Radical din 5, și are 160 de pagini de proze foarte scurte, dar dense, care nu au un context larg și nici nu au nevoie, căci sunt exact fragmentele necesare pentru a intui și povestea nespusă, trecutul și viitorul personajului înțepenit în acum.
Aproape toate aceste proze exploatează dilatarea sau comprimarea timpului, așa cum sunt ele percepute de personajele care uneori par a se mișca la fel ca niște muște prinse în miere. Mi-a plăcut împletirea unică și naturală a literaturii cu viața de zi cu zi: o călătorie cu trenul evocă scena relativ similară din Moscova-Petușki, gândul că bărbatul nu e nimic altceva decât suma iubirilor sale, pe care-l are un personaj, l-au mai avut și alții înainte, printre care și Borges.
Unele proze au ușoare accente filosofice, în vreme ce altele sunt vădit cinematografice, ca un fel de tribut adus camerei de filmat care cade peste elemente neașteptate, din unghiuri surprinzătoare, și scoate în evidență dramatismul, gesturile ample, joaca și jocul afectat al actorului. Cele cinematografice, cum sunt „Povestire despre Cristian” și „Povestire despre Lisabona”, sunt vizuale, electrice, studiat-naturale.
Duioșia cotidiană, pe de altă parte, transpare din mici detalii. Cum este, într-o povestire, certitudinea că Raiul trebuie să existe, de vreme ce anumiți oameni există și ei - altfel unde s-ar refugia la plecarea de aici? Este o carte despre vieți îndurabile, despre bine și rău aproape obiectiv, cu acceptarea faptului că una nu poate să existe fără cealaltă. Esența cărții este, poate, legată de individualitățile atât de bine exprimate la pagina 79: Adevărul e că nu-mi păsa de viața de dincolo de granițele mele.
Înduioșătoare este „Povestire despre Mașa”: legăturile dintre oameni se formează dincolo de ceea ce poate fi clasificat drept prejudecată. Avem tușe rusești în „Povestire despre Mina”: tragediile sunt anunțate și primite fără urmă de reacție. Iar „Povestire despre minutul acesta” e poezie, adevărată poezie. Toate sunt dramatice, triste, revoltătoare, dar absolut toate sunt și îndurabile. Dacă am uitat cumva, așa e viața; povestirile lui Andrei Crăciun nu trădează cu nimic realitatea.
Un element central comun, scheletul acestor îndurabile vieți este banalitatea vieții, futilitatea ei. Personajele sunt conștiente că se complac în situațiile care le calcă pe nervi, dar amână decizii, își justifică ratarea în moduri penibile, neverosimile. Personajele văd și știu că se mint singure. Joacă teatru prost pentru ele însele, iar la final se aplaudă cu ipocrizie.
Spre final, în contextul războaielor care se repetă pentru că oamenii nu învață nimic din trecut, întregul Pământ devine îndurabil, în total acord cu personajele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Tu ce părere ai?