„Clubul putregaiurilor”, de Jonathan Coe

- Ce citești? întrebă el.
De cinci minute încoace, Sam se adâncise în lectura cărții. Acum îi arătă coperta lui Bill.
- Douăzeci și cinci de pași magici spre puterea cuvântului, citi acesta și chicoti. Încerci să devii mai bun, ai?
- Limbajul e foarte important, zise Sam.
- Adevărat.
- Zice-aici (Sam dădu câteva pagini înapoi, până la prefața autorului) - ia fii atent: De-a lungul secolelor, conducătorii au recunoscut miracolul cuvintelor.
- Și asta-i adevărat.

- Politicianul englez John Selden a spus, cu trei sute de ani în urmă, că „silabele guvernează lumea”.
- Întru totul de acord.
- Când un Hitler, un Mussolini sau un Peron a preluat puterea, primul lucru pe care l-a făcut a fost să controleze cuvintele - presa, radioul, cărțile.
- Foarte bine zis.
- Chiar și într-o democrație, cuvintele sunt instrumente magice. Cel care guvernează sau vrea să guverneze trebuie să aibă știința folosirii cuvintelor. Omul este mai influențat de limbaj decât de faptele realității înconjurătoare.
- Tipul știe ce spune.
- Adevărul este, conchise Sam, că un cuvânt poate să taie mai adânc decât o sabie.
Bill își pipăi capul bandajat și tresări.
- Totuși, zise el, uneori te faci înțeles și cu o lovitură de bulan peste scăfârlie. Înțelegi ce-ți spun?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Experimentul „Fluturi”

Mă știți, sunt librar. Citiți regulat Jurnalul de librar de pe Serial Readers , acolo unde mai scriu și câte o recenzie atunci când nu povestesc despre detaliile vieții dintr-o librărie. Ei, tocmai locul de muncă m-a făcut să încep să citesc o carte care era pe primul loc pe lista cu „niciodată” - da, funcționez și pe bază de prejudecăți uneori - și anume Fluturi de Irina Binder. Pentru că toată lumea se isterizează cumplit pentru apariția celui de-al treilea volum, iar eu am răspuns de câte 200 de ori pe zi în ultima săptămână la întrebarea „aveți Fluturi ?”. foto: Anna Antal

Citiți mai multe

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile. Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei , de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”. Anomalii , apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și...

Citiți mai multe

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.