Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezul Jose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 

Eseu despre orbire este fitilul ce se aprinde şi se lansează imediat ce intră în contact cu vreun compus chimic şi... boom! De aici, o puternică reacţie. E un roman document care pulsează angoasa noului mileniu, te lasă cu arterele vizibile chiar şi după ce ai închis cartea. Sunt puţine cărţi care te urmăresc, dar sunt şi mai puţine cele care nu te lasă să intervii asupra lor. Romanul lui Saramago m-a făcut să mă întreb dacă merit să citesc o carte atât de bună.

Suntem oamenii ăia moderni care trăiesc în sordid ca într-o oază de „libertate” şi pentru asta avem nevoie de o analiză subtilă şi riguroasă a condiției umane într-o lume sfâşiată de capitalism. Cartea e o distopie, o alegorie dureroasă a lumii, Saramago obţinând diagnosticul înfricoşător al societăţii contemporane, incapabilă să-şi gestioneze şi să-şi rezolve crizele. 

De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd.

Locuitorii unui oraş încep să-şi piardă vederea. Marea ceaţă albă îl va lovi, în trafic, pe un şofer. Imediat după acest episod, va orbi hoţul care, profitând de neputinţa celui de dinainte, îi va fura maşina.

Mai târziu, „captivă” devine frumoasa cu ochelari negri care practică exerciţii exotice în timpul liber, dar și doctorul oftalmolog care ai zice că are datoria de a le vindeca suferinţa celorlalţi şi un băieţel strabic. Imediat vom afla că valul alb este contagios şi că toţi cei infectaţi vor avea o anumită legătură între ei.

Interesant este faptul că oraşul nu are nume, niciunul dintre personaje nu are vreun nume, toate sunt prezentate în funcţie de profesie, vârstă, sau alte trăsături fizice, ceea ce înseamnă că nu avem protagonişti, romanul concentrându-se pe altceva. Cei infectaţi sunt mutaţi într-un spital de nebuni, pentru izolare completă, de frică să nu se răspândească epidemia. Acum vom vedea cât de meschin e guvernul.

Ce este cu adevărat impresionant, e faptul că în primul grup este şi o femeie care s-a declarat infectată numai ca să poată sta alături de soţul său, doctorul oftalmolog. Ororile care vor avea loc in acest loc infect, o vor face să-şi dorească să fi orbit. Cu toate acestea, va da o dovadă de empatie şi de solidaritate de nemaiîntâlnit.

Lucurile pe care ei le înfuntă aici scot la iveală multe chipuri ascunse, opacităţi morale şi imorale: îşi vor îngropa morţii în curte; ca să nu moară de foame (pentru că nu e aşa, trebuie să fie tabere de răufăcători printre ei) femeile îşi vor vinde trupurile şi multe altele... Acţiunile acestea o vor face pe soţia doctorului să fie singura care va opri specia umană de la autodistrugere. Am iubit-o până-n măduva oaselor pe această femeie „călăuză”.

În această carte, observarea constituie elementul cheie. Saramago se va strecura prin fiecare colţ al minţii noastre, împregnându-ne astfel cu multe simboluri. Starea de criză prin care trece societatea  noastră este configurată prin folosirea orbirii ca o reflectare asupra evolutiei. Izolarea, degradarea umană, orbirea, incapacitatea de relaţionare, ne vor duce cu gândul la moarte. Poate chiar derapajul acesta ne va face să vedem lumea cum n-am mai văzut-o până acum şi să o luăm de la început...