M-am cam îndrăgostit de Max Blecher...

Am citit Întâmplări în irealitatea imediată; Inimi cicatrizate și cred că m-am cam îndrăgostit puțin de Max Blecher tocmai din cauza acestor două bijuterii strânse într-o singură carte de cei de la editura Corint. Da, probabil rămăsesem singurul român care nu citise cartea asta, dar pentru fiecare carte există un anume moment, cred eu, iar momentul lui Blecher a fost aici și acum.

Apoi m-am îndrăgostit de personajele lui, iar cu cele câteva cu care n-am reușit să stabilesc o conexiune demnă de Cupidon am empatizat puternic.

Fiecare bolnav, fiecare inimă cicatrizată - fie ea din Întâmplări..., Fie chiar din Inimi cicatrizate-, m-au pus față-n față, fără ocolișuri, cu tendința de a mă atașa exagerat de cei suferinzi, fizic sau emoțional sau ambele, fie ei reali sau din cărți, cu certitudinea clară că eu aș fi partenerul potrivit pentru a le fi alături în tranziția spre mai bine.

Încă n-am văzut filmul care a atras atenția publicului destul de recent, dar sunt absolut convinsă că, atunci când îl voi vedea, va urma runda a doua din manifestarea obsesiei mele - pe care, așa cum v-am obișnuit, nu o regret.

Merge tare bine cu primăvara cartea asta de la Corint! Cu soarele care se vede încă de după niște nori care nu mai sunt amenințători, ci mai degrabă pufoși și aducători de cine știe ce noutăți formidabile (poate nefericite, ca-n carte). Cu prima limonadă a anului, încă prea rece și acră pentru vremea de afară. Cu senzația eternă de nepotrivire care există uneori în tot și-n toate.

Nu are rost să stric surpriza celor câțiva, sigur puțini, care nu au citit cartea încă. Dar v-aș putea vorbi ore în șir despre senzațiile pe care le-am trăit în cele două-trei zile cât am citit. Și cât n-am citit, dar e evident, cred, că am trăit și dormit cu cartea-n gând, cu întrebări permanente legate de personaje, dar mai ales legate de autorul acestei minunății despre care se discută, totuși, prea puțin.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

Citiți mai multe

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general. Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună ș...

Citiți mai multe

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu. Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană , la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.