M-am cam îndrăgostit de Max Blecher...

Am citit Întâmplări în irealitatea imediată; Inimi cicatrizate și cred că m-am cam îndrăgostit puțin de Max Blecher tocmai din cauza acestor două bijuterii strânse într-o singură carte de cei de la editura Corint. Da, probabil rămăsesem singurul român care nu citise cartea asta, dar pentru fiecare carte există un anume moment, cred eu, iar momentul lui Blecher a fost aici și acum.

Apoi m-am îndrăgostit de personajele lui, iar cu cele câteva cu care n-am reușit să stabilesc o conexiune demnă de Cupidon am empatizat puternic. 

Fiecare bolnav, fiecare inimă cicatrizată - fie ea din Întâmplări..., Fie chiar din Inimi cicatrizate-, m-au pus față-n față, fără ocolișuri, cu tendința de a mă atașa exagerat de cei suferinzi, fizic sau emoțional sau ambele, fie ei reali sau din cărți, cu certitudinea clară că eu aș fi partenerul potrivit pentru a le fi alături în tranziția spre mai bine.

Încă n-am văzut filmul care a atras atenția publicului destul de recent, dar sunt absolut convinsă că, atunci când îl voi vedea, va urma runda a doua din manifestarea obsesiei mele - pe care, așa cum v-am obișnuit, nu o regret.

Merge tare bine cu primăvara cartea asta de la Corint! Cu soarele care se vede încă de după niște nori care nu mai sunt amenințători, ci mai degrabă pufoși și aducători de cine știe ce noutăți formidabile (poate nefericite, ca-n carte). Cu prima limonadă a anului, încă prea rece și acră pentru vremea de afară. Cu senzația eternă de nepotrivire care există uneori în tot și-n toate.

Nu are rost să stric surpriza celor câțiva, sigur puțini, care nu au citit cartea încă. Dar v-aș putea vorbi ore în șir despre senzațiile pe care le-am trăit în cele două-trei zile cât am citit. Și cât n-am citit, dar e evident, cred, că am trăit și dormit cu cartea-n gând, cu întrebări permanente legate de personaje, dar mai ales legate de autorul acestei minunății despre care se discută, totuși, prea puțin.