Treceți la conținutul principal

Deloc dragă homofobule

Stăteam liniștită și-mi beam cafeaua și citeam chestii; de pe Facebook, evident. Cine și ce a mai făcut azi-noapte, ce dobitoc s-a mai aruncat în aer pe nu-știu-unde, decizând el când trebuie să moară alții, d-astea. Și-am ajuns pe o pagină unde era postată o poză cu două persoane pupându-se pe o stradă. Poza nefiind făcută la un milimetru de fețele lor și hainele fiind negre și simple, neutre, nu-ți puteai da seama dacă e vorba de doi băieți, două fete sau clasicul (că așa ne place, ”pudicii” pizdii) băiat plus fată egal singurul love acceptat de unele capete de formă trapezoidală. Sau de cur, că jur că-i același lucru.

Și comentariul care m-a încins un pic a fost „sunt cumva doi băieți?”. Dar mi-am zis să stau liniștită, poate doar vrea să zică „ce drăguț”, deși până și asta e o observație inutilă. Că după mine, lucrurile urâte din lumea asta sunt violența, fie ea în familie sau în inutile războaie, prostia, nu aia cauzată de lipsa de informație, ci manelăria aia din gândirea unora și tot așa. 

Până și manelele, că tot am amintit, sunt niște lucruri perfect acceptabile, chiar dacă eu le detest din tot sufletul. Nu-mi plac, nu le ascult, ba chiar le evit atunci când se poate. Nu-ți plac doi băieți care se țin de mână pe stradă? Nu, bro, nu e chiar deloc același lucru. Băieții ăia doi care se țin de mână nu vin să-ți propună să le-o ții și tu pe a lor, trust me. Asta și pentru că, de obicei, am văzut eu că băieții au gusturi bune la băieți. Iar tu, deloc drag homofob, ești - probabil - urât cu crengi. N-ai fi o țintă pentru niciun pervers ori violator, chill. Poate de acolo vine și nițică frustrare. N-am de unde ști, zic și eu, fără să gândesc, cum zici și tu lucruri. 

Băieții ăia doi n-o să-ți zică, pe de altă parte, nici: „auzi, man? Ia n-o mai ține de bucă și de țâță pe gagică-ta pe stradă, că nu ne place nouă, noi vrem să pipăi băieți!”. Nu. Singurul motiv pentru care n-ar trebui să vezi rahatul ăla de „normalitate” la tine este pentru că, atunci când femeia ta fatală își scoate bucile din animal print ca tu să i le pipăi în public, și eu, dar și orice om (da, aici putem folosi un sens logic al cuvântului „normal”) vom borî un pic. Știm de ce.

Sigur, împușcă-i pe ăia doi care se reproduc (vai, o, doamne, oroare, am uitat că nu se poate, că unicul scop al folosirii organelor este păntru făcut plozi) în văzul lumii. Dar să-ți cadă ție pula de prost dacă tu nu ți-ai tras-o niciodată la pădure, când ai fost la un grătărel, cu pretena gagicii sau cu gagica pretenului, unde printre crengi (alea de la urâțenia ta) te-o fi văzut și cochilul vecinului, să zicem. Na, acum să-ți mai cadă o dată, pentru că ai influențat mintea aia de moluscă. Cum vede persoane gay, cum nu mai suportă sexul opus. Cum vede ipocriți, cum riscă să devină la fel. E că (nu) e așa?


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

„Cînd tatăl tău e mai în vârstă decît tine exact de două ori”, de Mihail Vakulovski

Să muriți de nervi că eu am citit toate cele 3 volume din ceea ce se poate numi seria  Tovarăși de cameră și voi nu! Glumesc, să nu moară nimeni, că ne trebuie oameni. Ca să aibă cine citi pe lumea asta tristă, neagră de jeg, murdară-n sufleți, desigur. Nu-i bai, că-n curând se lasă la apă și volumul al II-lea, dar și al III-lea, că acum se găsește numai rockman -ul 1 - și ăla destul de greu. Plec de la premisa că Tovarăși de cameră a fost citit de toată lumea. Sau măcar de multă lume. Astfel încât continuarea, Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decât tine exact de două ori (CDPL, 2015), e un must-read. Nu că vreau să zic că e mai bună decât prima parte... dar da, asta vreau să zic. Dacă prima mi-a plăcut mult,  a doua trebuie să beneficieze de ceva superlative ca să simt că am descris cum merita.

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu.  Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană , la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.