IRREFUTABILIS

Există o femeie, să-i spunem Felicia, care pare să fie cel mai nasol coșmar pe care-l pot avea pe Facebook, asta dacă aș lua-o în serios.  Doi ani de zile, cât am scris pentru   Hyperliteratura ,  fiecare articol avea musai și-un comentariu de-al ei prin care-mi explica, dar cu superioritatea aia pseudo-camuflată de înțelepciune de iluminat la minte, probabil de creștinism, cum e bine să fie bine și cum e rău când e rău. Fie că articolul avea vreo legătură cu binele, răul, căcatul de maimuță sau ouăle de piton.

- Ce citești? întrebă el. De cinci minute încoace, Sam se adâncise în lectura cărții. Acum îi arătă coperta lui Bill. - Douăzeci și cinci de pași magici spre puterea cuvântului , citi acesta și chicoti. Încerci să devii mai bun, ai? - Limbajul e foarte important, zise Sam. - Adevărat. - Zice-aici (Sam dădu câteva pagini înapoi, până la prefața autorului) - ia fii atent: De-a lungul secolelor, conducătorii au recunoscut miracolul cuvintelor . - Și asta-i adevărat.

Ca orice vânzătoare ofuscată, într-o zi îți iei lumea-n cap și-ți bagi picioarele în cretinii care ajung, de cele mai multe ori, să-ți fie șefi. Sau cu care pur și simplu interacționezi de nevoie, că e, oarecum, în „fișa postului”. Iar asta nu poate însemna decât că ești o fostă vânzătoare aflată pe drumul spre un nou job de... vânzătoare? Da! Iar asta se traduce astfel: interviuri peste interviuri, totul peste alte interviuri, with a pinch of perioade de probă. Deci apuci să le vezi pe toate, dacă n-ai avut cumva „norocul” să faci asta la ultimul loc de muncă. Chiar pe toate, fără exagerări! Bine, s-a dus vremea când erai vânzătoare la bar cu jocuri electronice și te-a alergat un manelar cu topor în mână pentru că ai vrut să-l întrerupi din caftit clienți, dar ceva-ceva noutate poate exista peste tot.

Când viața nu se mai poate rezuma în citatele din Radu F. Constantinescu, Teo cea Trandafir sau Tony Poptămaș (apropo, check THIS out; way cooler), îți dai seama că, de fapt, totul se rezumă tot cam la ce zic ei, poate numai o idee mai tragic. Așadar, când te faci mare, observi și mai conturat cele două tipuri de oameni care-ți vor mânca zilele cât ești pe Terra: the good and the bad . Nu știu, uneori nuanțele de gri tind și ele spre alb, cred eu, de aia nu mi-e așa greu să zic: da, sunt oameni faini și sunt și oameni nașpa rău. Singurul în afara celor două categorii e vecinul de deasupra, care folosește bormașina zilnic de aproape 4 ani. Cu el nu știu care-i faza, serios.