Hatereală: iubitiva mult!

Dacă ar cerceta cineva, dar serios, care e cel mai des folosit comment scris în română pe Facebook, ăla numai unul ar putea fi, cred eu: iubitiva mult. Nu se poate iubi nimeni dacă nu urează asta cineva.

Nu contează că ai o relație de 10 ani cu cineva. Nu contează că ești căsătorit de 35. Sau că, for that matter, sunteți împreună de o săptămână. Dacă nu ți se spune, cu dragoste, că aia trebuie să faceți, adică iubitiva mult, cuplul vostru nu există. Sorry, dar așa e. Nu e vina mea. Știu comentacii ce știu, eu doar observ și relatez.

Cel mai banal mod de a zice cuiva „bă, ți-am văzut poza cu gagica; bravo, plm, măcar nu mai e așa urâtă ca ultima” e investind în cele 12 litere care, alăturate, sună a incantație, a formulă magică de-aia de te duce într-un univers paralel, dar mai mișto. Unde lumea... se iubește mult? Presupun.

Lăsând naibii banalitatea urării sus-amintite, lăsând și utilizarea-i excesivă, ignorând că estimarea cantitativă a iubirii e cam prostie, măcar un lucru merită subliniat: e „iubiți-vă”, în căcat!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

Citiți mai multe

„Cînd tatăl tău e mai în vârstă decît tine exact de două ori”, de Mihail Vakulovski

Să muriți de nervi că eu am citit toate cele 3 volume din ceea ce se poate numi seria Tovarăși de cameră și voi nu! Glumesc, să nu moară nimeni, că ne trebuie oameni. Ca să aibă cine citi pe lumea asta tristă, neagră de jeg, murdară-n sufleți, desigur. Nu-i bai, că-n curând se lasă la apă și volumul al II-lea, dar și al III-lea, că acum se găsește numai rockman -ul 1 - și ăla destul de greu. Plec de la premisa că Tovarăși de cameră a fost citit de toată lumea. Sau măcar de multă lume. Astfel încât continuarea, Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decât tine exact de două ori (CDPL, 2015), e un must-read. Nu că vreau să zic că e mai bună decât prima parte... dar da, asta vreau să zic. Dacă prima mi-a plăcut mult, a doua trebuie să beneficieze de ceva superlative ca să simt că am descris cum merita.

Citiți mai multe

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu. Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană , la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.