Îmi place atât de mult de Michel Houellebecq încât, dacă m-aș putea naște încă o dată și-aș putea alege cine să fiu, el ar fi printre primele opțiuni. Am tot citit în ultima vreme multe păreri legate de faptul că, zice-se, biografia scriitorului trebuie să fie într-un anume fel ca să te poată mișca și cartea. Dacă el e o mizerie, cartea aia bună a lui parcă lasă să se vadă și ceva jeg, so they say. Și recunosc că, într-o oarecare (mare?) măsură, așa e; e ca-n viață: cum afli mai multe despre un om, cum te sperie mai rău și parcă nu mai vezi cu aceiași ochi ceea ce face. Houellebecq este, probabil, sinistru pentru unii. Un excentric, un nebun, un nimeni cu pretenții. Dar nu din mințile zdruncinate ies minuni?
Supunere (Soumission) a apărut în 2015 la Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei. Încă de la apariție a fost plănuit ca aceasta să apară în traducere în vreo 40 de limbi și tare cred că va fi printre cele mai citite evăr, asta pentru că-i iau în calcul și pe cei care-n mod normal nu-l citesc pe Houellebecq, dar care se vor lăsa atrași de subiect și de perspectiva pe care o propune autorul.
Supunere e o carte atât de seacă și searbădă că pot înțelege de ce nu a impresionat pe unii. Pentru că e nevoie de frumusețea din ochii privitorului aici. Da, m-am gândit că am ochii frumoși și m-am apucat de citit, iar Supunere a rezultat că ar fi o super-carte (pe care abia aștept să o recitesc).
Povestea e simplă, dar de efect: François, evident antierou, este profesor la Sorbona. Aflat între vârste și cu mici drame personale care-l chinuie adesea, ajunge să trăiască islamizarea Franței. N-am știut, până la un punct, dacă trebuie să-mi pară rău pentru el mai mult decât pentru soarta Sorbonei musulmanizate sau invers.
E amuzant să afli cum își duce viața un mizantrop după ce trece de vârsta când e obligat să fie om de-al societății în totalitate. Să fie la alegerea lui totul și să vezi ce alegeri cretine poate să facă. Și e extraordinar de relaxant să-ți imaginezi ce propune Houellebecq, să-l crezi pe cuvânt când aduce argumente legate de islam - despre care, din nou, nu ai certitudinea că sunt pro sau contra. Unless you know Houellebecq. Are doza potrivită de ironie pentru a scrie despre situații delicate fără a-i fi literatura delicată și fără să fie „necioplită” - deși pare că aspiră la asta.
În cartea asta, dacă nu chiar și-n realitate, islamul se referă în primul rând la femei și la statutul lor, la o permisivitate controlată și la un control gândit în detaliu, astfel încât să pară totul natural:
L-aș citi oricând pe autor; Supunere e o surpriză plăcută și are cam toate „ingredientele” care mă fac să-mi doresc să recitesc o carte - și asta e cel mai important lucru, mai ales dacă avem în vedere că viața-i scurtă și nu prea este timp de citit de două ori aceeași carte.
Povestea e simplă, dar de efect: François, evident antierou, este profesor la Sorbona. Aflat între vârste și cu mici drame personale care-l chinuie adesea, ajunge să trăiască islamizarea Franței. N-am știut, până la un punct, dacă trebuie să-mi pară rău pentru el mai mult decât pentru soarta Sorbonei musulmanizate sau invers.
E amuzant să afli cum își duce viața un mizantrop după ce trece de vârsta când e obligat să fie om de-al societății în totalitate. Să fie la alegerea lui totul și să vezi ce alegeri cretine poate să facă. Și e extraordinar de relaxant să-ți imaginezi ce propune Houellebecq, să-l crezi pe cuvânt când aduce argumente legate de islam - despre care, din nou, nu ai certitudinea că sunt pro sau contra. Unless you know Houellebecq. Are doza potrivită de ironie pentru a scrie despre situații delicate fără a-i fi literatura delicată și fără să fie „necioplită” - deși pare că aspiră la asta.
În cartea asta, dacă nu chiar și-n realitate, islamul se referă în primul rând la femei și la statutul lor, la o permisivitate controlată și la un control gândit în detaliu, astfel încât să pară totul natural:
Sub regim islamic, femeile - mă rog, cele care erau îndeajuns de arătoase încât să trezească poftele unui soț bogat - puteau practic rămâne copile până la sfârșitul vieții. Curând după ce părăseau copilăria, deveneau ele însele mame, și se adânceau din nou în universul infantil. Copiii lor creșteau, ele deveneau bunici și uite-așa le trecea viața. Mai rămâneau doar câțiva ani în care să-și cumpere lenjerie sexy, schimbând jocurile de țânci cu jocurile sexuale, între care, de fapt, nu era nicio diferență. Desigur, își pierdeau autonomia, dar fuck the autonomy. (pag. 224-225)
L-aș citi oricând pe autor; Supunere e o surpriză plăcută și are cam toate „ingredientele” care mă fac să-mi doresc să recitesc o carte - și asta e cel mai important lucru, mai ales dacă avem în vedere că viața-i scurtă și nu prea este timp de citit de două ori aceeași carte.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Tu ce părere ai?