Jurnal de vânzătoare: pe vremea mea...

Pe vremea mea (aia era acum câțiva ani), lumea nu era nicidecum altfel. Dar sună fain să zici „pe vremea mea” la orice treabă mișcătoare de inimi. Ca acum, când vreau, totuși, să subliniez că aș bate la cur cu o nuia în flăcări și cu spini pe toți părinții ăia care-și încurajează copiii spre retard. 

Să zicem...tot librărie.

- Bună ziua, vreau și io o carte pentru ăsta micu!

Ăsta micu are, cu siguranță, vreo 15-20 de cm mai mult decât muma-i, iar kile...cam tot cu vreo 20 mai mult. Arată ca un balonel matur și totuși jucăuș. Ca un pisoi mic și prostănac care a stat cufundat în castronul cu mâncare și-acum își dă seama că nu mai poate ieși din el.

- Ok; haideți să vedem. Ce-i place să citească, spre ce să vă îndrum?

Ofensată, cucoana zice calm:

- Doamnă, aici e problema. Nu-i place să citească. Să-i dați ceva așa, fain, să-l prindă, mișto, ca din zilele noastre. Așa.

- Buuun, câți ani are? Ca să nu vă recomand ceva nepotrivit.

De menționat e că vânzătoarea asta e praf la estimat vârsta la oameni. Eu aș fi putut să jur că ăla micu, atât de mare de fapt, dar tratat ca un pudel cu fundiță, are vreo 20 de ani. Pentru că n-am făcut eu oamenii ca să știu lucruri despre ei.

- E mic, are 15 ani. Aproape 15, de-acuma intră și el la liceu. Abia.

- Oh, 15 ani?!? Păi e vârsta perfectă pentru atât de multe cărți faine.

Și am un moment (rar, deci cu atât mai prețios) în care chiar mă ia valul și-i zic și despre aia, care e așa, dar și ailaltă, care e cu un personaj care, și mai e și cealaltă, n-ai cum să n-o citești, dar mai ales n-are cum să nu-ți placă. Și bla și bla și iar bla.

Pe măsură ce scot carte după carte din raft și zic niște vorbe despre, o înmânez cu bucurie ba mamei, ba progeniturii. Copilul nu pare să mă urască foarte mult, poate chiar acceptă gândul, poate l-o fi atras ideea aia sau cealaltă. Dar mamă! Mă-sa se face curcubeu tot deschizând din cărțile pe care i le dau; le răsfoiește de parcă ar căuta ceva anume, nu găsește, le închide cu furie și le aruncă pe teancul cu cărți de lângă ea. 

Se vede că am dezamăgit-o, am supărat-o, nu mai are încredere în tanti vânzătoarea de la librărie.

Abia articulează:

- Doamnă! Dar nu au poze! N-au imagini, n-au nimic! Numa scris și scris! Cum să-i dau eu așa ceva copilului meu, cum?!? Vreți să-mi plictisesc copilul? Se plictisește groaznic de la rânduri cu cuvinte, unul după altul, unul după altul. Înnebunește copilul, eu nu-l las să citească așa ceva, nu vreau să-i fac rău! N-aveți copii, nu? Eh, de asta nu înțelegeți! Eu nu mi-aș pune niciodată copiii să citească ceva fără imagini, să li se mai elibereze și lor mintea de cuvinte. Nu i-aș pune niciodată să citească Creangă și plicticoși din ăștia români, păi da și mie-n școală îmi era silă de ei. Nu, nu, haide-acasă, mititelul mamii, lasă că ne descurcăm noi, n-avem noi nevoie de cărți, lasă că mai vedem, haide!

Și fuge cu plodul de mână, nu mai salută, nimic. Da, chiar fuge, de parcă aș fi vrut să-i rănesc puiul, să-l răpesc și să-l dau drept hrană unor animale sălbatice. After all, și asta e tot o formă de a-ți proteja copiii de lumea mare și rea și cititoare. Mai ales cititoare.