Treceți la conținutul principal

Jurnal de vânzătoare: pe vremea mea...

Pe vremea mea (aia era acum câțiva ani), lumea nu era nicidecum altfel. Dar sună fain să zici „pe vremea mea” la orice treabă mișcătoare de inimi. Ca acum, când vreau, totuși, să subliniez că aș bate la cur cu o nuia în flăcări și cu spini pe toți părinții ăia care-și încurajează copiii spre retard. 

Să zicem...tot librărie.
- Bună ziua, vreau și io o carte pentru ăsta micu!
Ăsta micu are, cu siguranță, vreo 15-20 de cm mai mult decât muma-i, iar kile...cam tot cu vreo 20 mai mult. Arată ca un balonel matur și totuși jucăuș. Ca un pisoi mic și prostănac care a stat cufundat în castronul cu mâncare și-acum își dă seama că nu mai poate ieși din el.
- Ok; haideți să vedem. Ce-i place să citească, spre ce să vă îndrum?
Ofensată, cucoana zice calm:
- Doamnă, aici e problema. Nu-i place să citească. Să-i dați ceva așa, fain, să-l prindă, mișto, ca din zilele noastre. Așa.
- Buuun, câți ani are? Ca să nu vă recomand ceva nepotrivit.
De menționat e că vânzătoarea asta e praf la estimat vârsta la oameni. Eu aș fi putut să jur că ăla micu, atât de mare de fapt, dar tratat ca un pudel cu fundiță, are vreo 20 de ani. Pentru că n-am făcut eu oamenii ca să știu lucruri despre ei.
- E mic, are 15 ani. Aproape 15, de-acuma intră și el la liceu. Abia.
- Oh, 15 ani?!? Păi e vârsta perfectă pentru atât de multe cărți faine.
Și am un moment (rar, deci cu atât mai prețios) în care chiar mă ia valul și-i zic și despre aia, care e așa, dar și ailaltă, care e cu un personaj care, și mai e și cealaltă, n-ai cum să n-o citești, dar mai ales n-are cum să nu-ți placă. Și bla și bla și iar bla.
Pe măsură ce scot carte după carte din raft și zic niște vorbe despre, o înmânez cu bucurie ba mamei, ba progeniturii. Copilul nu pare să mă urască foarte mult, poate chiar acceptă gândul, poate l-o fi atras ideea aia sau cealaltă. Dar mamă! Mă-sa se face curcubeu tot deschizând din cărțile pe care i le dau; le răsfoiește de parcă ar căuta ceva anume, nu găsește, le închide cu furie și le aruncă pe teancul cu cărți de lângă ea. 
Se vede că am dezamăgit-o, am supărat-o, nu mai are încredere în tanti vânzătoarea de la librărie.
Abia articulează:
- Doamnă! Dar nu au poze! N-au imagini, n-au nimic! Numa scris și scris! Cum să-i dau eu așa ceva copilului meu, cum?!? Vreți să-mi plictisesc copilul? Se plictisește groaznic de la rânduri cu cuvinte, unul după altul, unul după altul. Înnebunește copilul, eu nu-l las să citească așa ceva, nu vreau să-i fac rău! N-aveți copii, nu? Eh, de asta nu înțelegeți! Eu nu mi-aș pune niciodată copiii să citească ceva fără imagini, să li se mai elibereze și lor mintea de cuvinte. Nu i-aș pune niciodată să citească Creangă și plicticoși din ăștia români, păi da și mie-n școală îmi era silă de ei. Nu, nu, haide-acasă, mititelul mamii, lasă că ne descurcăm noi, n-avem noi nevoie de cărți, lasă că mai vedem, haide!

Și fuge cu plodul de mână, nu mai salută, nimic. Da, chiar fuge, de parcă aș fi vrut să-i rănesc puiul, să-l răpesc și să-l dau drept hrană unor animale sălbatice. After all, și asta e tot o formă de a-ți proteja copiii de lumea mare și rea și cititoare. Mai ales cititoare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Experimentul „Fluturi”

Mă știți, sunt librar. Citiți regulat Jurnalul de librar de pe Serial Readers , acolo unde mai scriu și câte o recenzie atunci când nu povestesc despre detaliile vieții dintr-o librărie. Ei, tocmai locul de muncă m-a făcut să încep să citesc o carte care era pe primul loc pe lista cu „niciodată” - da, funcționez și pe bază de prejudecăți uneori - și anume Fluturi de Irina Binder. Pentru că toată lumea se isterizează cumplit pentru apariția celui de-al treilea volum, iar eu am răspuns de câte 200 de ori pe zi în ultima săptămână la întrebarea „aveți Fluturi ?”. foto: Anna Antal

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile. Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei , de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”. Anomalii , apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și...

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.