Ca orice vânzătoare care depune efort fizic pe diverse plantații occidentale, ai liber în zile anormale, cum ar fi miercuri și joi sau joi și vineri, când restul populației care are job normal e la muncă. Și tu vrei să te relaxezi după ce ai dat cu aspiratorul, mop-uit, dez-prăfuit și spălat WC-ul, că doar ești gospodină și dacă faci treabă la alții pentru salariul minim pe economie trebuie să-ți găsești energia să faci și pentru tine, să nu stai în jeg până la genunchi, că te respecți.
Și fix după ce ți-ai umplut cada cu apă și te zvârli cu dosu-n clăbucii pufoși, deschizându-ți cartea aia care nu-ți place, dar pe care trebuie să o termini ca să te poți apuca de una care să-ți placă mai mult, fix, dar fix atunci se găsește un cre(ș)tin să-ți apese ca apucatul pe sonerie, să te facă să crezi că a murit acolo, cu degetul vârât în gaura scoțătoare de sunete de păsărele și drăcușori în călduri. Și sună, sună de parcă trebuie să te anunțe de ceva atât de important că no, scoți un zâmbet totuși, gândindu-te că „pff, nici Obama nu s-ar simți așa de l-ar anunța cineva că-l așteaptă Putin cu înghețată și flori la ușă”.
Te împiedici în prosop, aluneci în valurile pe care le lași în urma ta în jumătate de casă, îți pare rău că nu te-ai epilat recent, ca să se vadă frumos tatuajele, deși ai o vagă bănuială că nu e nici Obama, nici Putin, nici primarul, nici nimeni care să-ți scoale vreo senzație ori tresărire pe undeva. Știi, intuitiv știi că-s tot din ăia de și-au mai băgat picioarele în Zen-ul tău și data trecută, exact pe același model; sunt ei, cei care vor să-ți spună de fiul lui nenea zeu suprem și absolut al vreunei religii.
Te trec gânduri, idei, temeri și multe altele asemenea, ajungi la ușă, deschizi. Și nu mai e nimeni acolo. Cu mulțumire constați că poate să cadă și cealaltă bucată de prosop, că n-are cine să-ți vadă șunca și nici bărbia dublă nu mai are de cine să fie admirată. Dar nu, nu, nu! De la o altă ușă, aproape din capăt opus de hol, sar ele, cele două, eterne ele, femeile care te întreabă cu glas călduț:
– Bună ziua; l-ați primit pe Isus în casa dumneavoastră?
Oamenii ăștia sunt cei mai răi din lume. Oare se pot detașa vreodată suficient încât să vadă cum sunt, de fapt? Cât rău fac? Să priceapă că poate e nevoie de ei, dar că tare i-aș vrea duși acolo unde e nevoie explicită de ei. Nu vreau să fiu salvată cu forța, mercicuț frumușel. Nu vreau să-mi spuneți, din înalt, ce minunății pierd. Nu vreau decât baie cu carte și pahar de vin. Că așa-s oamenii, creștine, diferiți. Stăpânu-tău cică ne-a făcut așa, din ce înțeleg. Fă reclamație acolo, când vă mai vedeți la un pahar de apă sfințită cu chips din trupul lui. Pentru mine, în clipa aia, aducătorii de dumnezeire sunt cei mai răi, iar răspunsul căruia-i urmează ușă trântită e natural:
– Nu, mă scuzați; dar poate ar putea să stea-n altă parte, că aici e cam puțin spațiu, știți?
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Tu ce părere ai?