Treceți la conținutul principal

Bătrînul care citea romane de dragoste - Luis Sepúlveda

Mi-a rămas în cap titlul cărții de pe vremea când eram librar și a fost un interval de aproximativ două săptămâni în care, la fiecare 2-3 oameni intrați în librărie, unul întreba chiar de Bătrînul care citea romane de dragoste. Mi-a rămas în minte, m-a intrigat o vreme pentru că nu puteam să mă hotărăsc ce părere să am despre titlul ușor telenovelistic, mai ales că nu citisem cartea. Probabil ultimul om din seria celor cu întrebarea legată de cartea asta a zis, îndreptându-se spre ieșire: „Păcat că n-o aveți! E superbă! Ați citit-o?”, fără să mai adauge că mi-o recomandă, așa cum fac mulți alții cu o superioritate enervantă pe care ai vrea să le-o înfigi acolo de unde a ieșit.
Bătrînul care citea romane de dragoste se citește cam într-o oră, e relaxantă și te intrigă suficient încât să n-o lași din mână „pentru mai târziu”. Cred că aș fi continuat să o citesc fără întrerupere și dacă se întâmpla un cutremur sau erupea un vulcan la ușa mea. Pur și simplu, e o poveste de care ai nevoie în întregime, într-o singură „ședință”. 

E o carte cu un stil căruia i-aș spune tipic sud-american, autorul face o treabă grozavă împletind clișeele despre oamenii de acolo cu realitatea și fantasticul unei vieți simple, incredibilă tocmai prin banalitatea care o face unică; m-a dus ușor cu gândul la Gabriel Garcia Marquez și la toate cărțile acestuia, pe care le-am citit absolut fascinată, la granița dintre real și ireal pe care doar pe el îl credeam capabil să o delimiteze astfel.

Personajul principal, Antonio Jose Bolivar, este un bătrânel simpatic și agil, inteligent și înduioșător, cum este atunci când își dă seama că știe să citească. Sau ca atunci când, prins de viața complicată și dramele ei, care-l afectează constant, ajunge să înțeleagă că i-ar plăcea să citească romane de dragoste, care să-l facă să-și imagineze lumea în forme diferite față de cea cunoscută lui, cu povești de dragoste despre doi oameni care iubesc și suferă și iar iubesc, părând că nimeni n-a mai iubit niciodată cu aceeași pasiune ca a lor. Sau, în orice caz, ca atunci când citește despre un gondolier aflat într-o gondolă alături de un cuplu care se sărută pătimaș... motiv de întrebări sincere și curioase ca ale unui copil: ce este gondolierul, ce e gondola, cum adică „pătimaș”?

Antonio Jose Bolivar își trăiește viața doar pentru sine, fără a fi egoist. Ajută din toată inima atunci când este rugat, pune în slujba nerecunoscătorilor din jur cunoștințele dobândite cu greu în sălbăticie și suferă tot pentru ceilalți. Ca un erou al unui roman de dragoste. Doar că el nu știe și nu crede asta despre el, chiar dacă e cel mai la îndemână lucru pe care l-ai putea afirma despre personajul principal.

E un bărbat puternic și în același timp un om singur care simte cum îmbătrânește fără a face nimic notabil. E un romantic și în același timp un luptător, o figură vicleană, dar binevoitoare, care iartă mai mult decât ai crede că se poate. Atât sieși, cât și tuturor cel din jurul său, într-un peisaj în care se amestecă pitoni și maimuțe și anaconde, jaguari și reprezentanți incapabili ai autorităților, otrăvuri și leacuri, secrete ale sălbăticiei și mistere ale lumii moderne, nedescoperite și de nepătruns.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu.  Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană , la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general. Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună ș...