Delirul unui bețiv simpatic și amuzant - „Moscova-Petușki”, Venedikt Erofeev

Moscova-Petușki a apărut la noi în 2014, în colecția Top 10+ de la editura Polirom, are 165 de pagini și a fost tradusă din limba rusă de Emil Iordache.

Oricât de mult mi-ar displăcea ideea de a ridica-n slăvi alcoolul (și oricât mi-ar plăcea acesta), cartea este diferită de tot ce am apucat să citesc până acum pe „tema” asta. Deși mai e un fel de enciclopedie a cocktail-urilor pe care aș vrea să o citesc, dar probabil n-o să o fac pentru că-s om serios și nesofisticat, amator doar de vin și bere.

Cartea asta este un fel de delir al unui bețiv extrem de amuzant, deci simpatic. Venicika Erofeev încearcă să ajungă la iubita lui, plecând cu trenul de la Moscova spre Petușki.

Toată această călătorie este ușor distopică: pe Erofeev îl însoțesc îngeri care-i vorbesc duios și care-l încurajează să mai ia un gât de alcool, îi apar creaturi diavolești cu care are dispute ce rămân în aer, are impresia că fie a trecut de Petușki fără să coboare, fie că merge spre Moscova - motiv pentru a se întreba dacă nu cumva trecuse deja weekendul plănuit spre a fi petrecut cu iubita lui.

Alături de alți pasageri la fel de bețivi, Erofeev se adâncește în discuții vag politice ori sociale, unele chiar pe teme cultural-literare; fiecare are o părere la care ține ca la propria viață, iar de aici rezultă altă sursă de amuzament pentru cititor.

Tocmai de aici și ideea că Moscova-Petușki este un delir îmbibat în alcool și care se citește (și se înțelege) mai bine măcar cu un pahar de vin alături.

Singurul lucru care cred că nu mă face cititorul ideal pentru această carte este că nu sunt influențabilă, ba chiar am un fel de încăpățânare care mă face să nu mi se facă „poftă” de băut dacă citesc despre alcool sau văd o sticlă fără stăpân, la fel cum nu vreau musai ciocolată cu alune nu-știu-de-care dacă fix asta e la reclama de la ora 15 și 42 de minute. Dar cred că asta face cartea cu atât mai interesantă: poate fi folosită ca declanșator sau tester pentru limite personale.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

Citiți mai multe

„Cînd tatăl tău e mai în vârstă decît tine exact de două ori”, de Mihail Vakulovski

Să muriți de nervi că eu am citit toate cele 3 volume din ceea ce se poate numi seria Tovarăși de cameră și voi nu! Glumesc, să nu moară nimeni, că ne trebuie oameni. Ca să aibă cine citi pe lumea asta tristă, neagră de jeg, murdară-n sufleți, desigur. Nu-i bai, că-n curând se lasă la apă și volumul al II-lea, dar și al III-lea, că acum se găsește numai rockman -ul 1 - și ăla destul de greu. Plec de la premisa că Tovarăși de cameră a fost citit de toată lumea. Sau măcar de multă lume. Astfel încât continuarea, Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decât tine exact de două ori (CDPL, 2015), e un must-read. Nu că vreau să zic că e mai bună decât prima parte... dar da, asta vreau să zic. Dacă prima mi-a plăcut mult, a doua trebuie să beneficieze de ceva superlative ca să simt că am descris cum merita.

Citiți mai multe

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu. Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană , la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.