„Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vișniec

O prietenă tare dragă mi-a dăruit Negustorul de începuturi de roman și prin asta mi-a devenit și mai prietenă, și mai dragă. Cred foarte mult în momentul în care apare o carte în viața cuiva și în contextul în care aceasta este citită, prin urmare nu accept că nu a fost ceva complot al universului pentru ca eu să-l descopăr pe Matei Vișniec și să-l îndrăgesc iremediabil. E cartea de care nu-mi imaginez că n-aș putea avea vreodată nevoie. Interpretez totul în manieră prea personală, dar da, știu că e scrisă pentru mine.

Negustorul de începuturi de roman este despre necesitatea de a scrie; despre naturalețea cu care se poate scrie și despre frustrarea întâlnită de fiecare dată când ni se pare că acel cuvânt ar fi putut fi înlocuit de unul mai bun, dar pe care nu îl avem și care poate că nu există. Dar sigur că este și despre iubire, la fel ca toate marile cărți.

Vișniec spunea că a scris această carte, formată din multiple incipit-uri, pentru a surprinde tendința societății noastre de a dezvolta dependență față de începuturi și fobie pentru mersul în profunzime, pentru dezvoltare, pentru accesarea detaliilor ce ar permite longevitate. Pe scurt, ne implicăm mult în fiecare fresh start, o luăm de la capăt adesea, ne plictisim sau uităm de entuziasmul inițial și apoi găsim altceva de început, la fel de bun - sau chiar mai bun - decât ultima pasiune. 

Asta se aplică și-n cazul cărților; începutul contează, nu avem răbdarea pentru a descoperi ce îi urmează, nu avem niciodată starea necesară pentru a accesa ceva pe termen lung, ci doar pe termen scurt sau, cel mult, mediu. O vină a consumerismului? A democrației? Ori nici nu contează, de vreme ce criza aceasta se aprofundează cu fiecare clipă, iar cauzele sunt mult mai puțin importante decât posibila rezolvare?

Când răscolești printre cărți e ca și cum ai căuta o perlă rară într-un maldăr de creiere. V-ați gândit că aceasta ar putea fi definiția unei cărți? O bucată de creier ambulant, un fragment de creier pus în circulație... Oamenii care scriu mult își transferă aproape tot creierul în cărți. Uneori am impresia că Balzac, spre sfîrșitul vieții, nu mai avea niciun strop de materie sub cutia craniană, tot conținutul ei fusese expulzat sub formă de cuvinte scrise... (pag. 47)

Acestea fiind...scrise,  pot doar să mă bucur că, printre atâtea creiere ce-mi atârnă pe rafturi, Matei Vișniec și-a găsit locul meritat.