Jurnal de vânzătoare: turiștii și răbdarea

Oricât de proști sunt românii când merg pe undeva la scăldat ori schiat, desele întâlniri cu turiștii străini la tine-acasă îți dau de gândit. Nu, poate că nu românii sunt ciuma de care trebuie să se ferească toată lumea. Poate că e infinit mai rău să ai de-a face cu vestici cărora li se spune, la îmbarcare, că merg într-o lume săracă și tristă unde lumea abia de a coborât din copaci și tocmai ce-a ieșit din grote.

Pentru că asta reflectă atitudinea lor exclamativă: Oh my God, they have books in English!!!, Wow, guys, this city looks amazing!, Unbelievable, you have this in Romania too!, I cannot believe you speak English! sau, cu dezamăgire și țipând un pic: You do not speak English, do you?!?

Ăștia sunt fix ăia care-ți înhață ceva de pe raft și se grăbesc spre ieșire. După care te duci și le zici Have you paid for that? și care-ți răspund, testându-ți inteligența și așteptările: Oh, but I did not realize I had to pay for it! sau Oh, I was supposed to pay for it here?

Tot turiștii străini se țigănesc pentru un semn de carte. Costă 1 leu sau 2, dar ei îl vor gratis: Come on, you can offer it to me! Păi bine, bă nemțoi, if I offer a bookmark fiecărui cerșetor care face ca tine, salariul meu de sub-om n-o să se mai poată duce pe chirie în proporție de 85%, o să se ducă pe semnele de carte pe care le șutiți voi.

Și dacă, Domnul ferească, nu le rânjești cu amabilitate când îți cer 200 de clarificări asupra unei chestii care nu te privește, deci pe care - implicit - n-ai de unde s-o știi, pari cam hater și nu te bucuri că ei vin să-ți salveze glia și economia făcând-o pe turiștii.

Mai mult, ești nesimțit și nu vrei să-ți promovezi țara - clar asta înseamnă faptul că tu chiar nu știi unde e locația X, crâșma Y de i-a fost recomandată pe net de către un prieten al unui amic, monumentul dintr-un alt oraș despre care el crede că-i aici și niciunde-n altă parte, că așa crede el și nu renunță la opinie, că vesticii nu renunță niciodată, la nimic.

În aste cazuri, mai bine îți urli-n cap „răbdareeee, răbdareee” decât să te iei la biciuire verbală cu împricinații. Nu de alta, dar n-o să înțeleagă nimic și-n final tot tu faci de căcat nația asta - numai atât o să priceapă sus-amintiții.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami

Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus , l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici , despre La sud de graniță, la vest de soare aici , iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur , despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni. După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.

Citiți mai multe

„Cînd tatăl tău e mai în vârstă decît tine exact de două ori”, de Mihail Vakulovski

Să muriți de nervi că eu am citit toate cele 3 volume din ceea ce se poate numi seria Tovarăși de cameră și voi nu! Glumesc, să nu moară nimeni, că ne trebuie oameni. Ca să aibă cine citi pe lumea asta tristă, neagră de jeg, murdară-n sufleți, desigur. Nu-i bai, că-n curând se lasă la apă și volumul al II-lea, dar și al III-lea, că acum se găsește numai rockman -ul 1 - și ăla destul de greu. Plec de la premisa că Tovarăși de cameră a fost citit de toată lumea. Sau măcar de multă lume. Astfel încât continuarea, Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decât tine exact de două ori (CDPL, 2015), e un must-read. Nu că vreau să zic că e mai bună decât prima parte... dar da, asta vreau să zic. Dacă prima mi-a plăcut mult, a doua trebuie să beneficieze de ceva superlative ca să simt că am descris cum merita.

Citiți mai multe

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu. Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană , la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.